Si pana la urma  se rezuma la faptul ca toti vrem sa fim personajul principal in filmul vietii noastre si ne dam seama la un moment dat ca nu-i asa. Vom fi fericiti cu adevarat cand vom realiza ca facem parte dintr-un intreg, ca se intampla sa fim omul din marginea scenei, trecatorul fara nume,  cel care schimba cat un fir de nisip destinele celorlalti,  cel care in final conteaza si va fi iubit si aplaudat.

Cand vom fi multumiti ca  doar luam parte la acest spectacol, ca suntem  nesemnificativi uneori si XXX  alteori,  chiar fara sa gandim,  vom putea savura cu adevarat acest film.. aceasta poveste, care nu e doar a noastra ci trebuie impartita si cu ceilalti. Si ce satisfactie mai mare poti avea decat sa poti improviza cand si cat vrei? Sa poti intra intr-o scena straina si sa schimbi atmosfera sau doar sa admiri incercarile altora de a castiga “oscarul”.

E frumoasa povestea in general, dureaza putin dar poate fi si trista… E trist cand vezi nefericirea, oameni care nu-si gasesc locul sau oameni care traiesc in lumea lor si nu vad ce pierd. Ma gandesc uneori la lucrurile importante care mi s-au intamplat. Toate se datoreaza celor din jur, persoane cu fapte marunte de importanta magnifica in destinul meu si imi dau seama cat de aproape puteam fi sa nu mi se intample acel lucru… ma gandesc la ce as fi putut pierde si ce probabil n-as mai fi descoperit niciodata.

Sa inchinam un pahar pentru ce n-am avut niciodata si pentru ce nici nu vom avea si intre timp sa facem cu ochiul sansei, sa dam o sansa necunoscutului, de langa noi… poate iese ceva.

Chapter I – Music :

From Melbourne, Australia, The Cat Empire a large group of musicians, featuring two sets of male vocals, two trumpets, trombone, saxophone, drums, keys, and a DJ, often described as a fusion of jazz, ska, funk and rock with heavy Latin influences,  presents you their “The Cat Empire“…

I had nine lives but i lost all of them
and ive been seaching the night
and ive been seaching in the rain
i tried to find them
but they disappeared
they walked away they dressed in black
they left my side and all i say
is that i wasted time
when i looked for them
for now i know that things gone past
are never to be found again
no never never again
i had nine lives
but i lost all of them

i had a plan
but i never finished it
and ive been searching for the thought
and ive been searching in a haze
i try all days
to remember it
but now the blueprint in my mind has gone
my mind forgot the colour of direction
and my eyes they see the hands
that could of built
that could have constructed the empire in my mind

the empire
i’ll never find
i had a plan
but that was where it ended

Chapter II: Journalism & writing

“Un fel de arta a jurnalismului, o capodopera a scrisului si a imaginatiei impinsa pana la limite” as caracteriza in cateva cuvinte uzuale si probabil prea nesemnificative ceea ce face Cristian Tudor Popescu. la redactia  ziarului Gandul. In anii trecuti am citit cateva capitole din doua dintre cartile sale Copiii fiarei si Timp mort si am ramas cu o imagine deosebita asupra acestui om , putand chiar sa afirm ca este una dintre cele mai importante figuri contemporane. Asadar cateodata ii urmaresc articolele la categoria Puterea Gandului de pe gandul.info.

Imi face placere sa postez antepenultimul articol despre plecarea ambasadorului SUA din Bucuresti si despre criza economica pe care eu il consider MAGISTRAL:

Ngăă!

de Cristian Tudor POPESCU | 24 OCTOMBRIE 2008

Părintele popoarelor, Ambasadorul SUA la Bucureşti, a cuvântat pentru ultima oară către români. Înainte de a pleca, dl. O Tanenbaum ne lasă nişte poveţe gratis, fără să i le ceară cineva. El ni se adresează astfel, ca să înţelegem: „Corupţia este opusul democraţiei şi al statului de drept. Ana are mere. Actele de corupţie nepedepsite scad încrederea şi credibilitatea unei democraţii şi frânează creşterea economică. Ana n-are mere“. Nu-mi rămâne decât să zic gânditor: Ngăă! Şi să las nişte bale pe la colţul gurii. Căci, în vreme ce Excelenţa Sa îşi pregătea vorbirea de adio, nişte bănci cu expunere şi pe America tocmai săreau pe tăcute cu şbilţul la gâtul leului. Dacă unchiul Isărescu n-ar purta cicatricele altor atacuri de felul ăsta întreprinse de harvarjii şi oxforzeii de care vorbea preşedintele Băsescu şi n-ar fi învăţat bine cum să se apere, acum eram în aceeaşi găleată cu Ungaria.

Când mâncam pe întuneric tacâmuri de pui şi adidaşi de porc sub Ceauşescu, ni se părea că Occidentul îmbelşugat şi bine luminat este totodată mai drept şi mai cinstit cu oamenii decât comunismul. Pe poporeanul României Socialiste nu-l întreba nimeni dacă vrea să se construiască pe spinarea lui o Casă a Poporului sau dacă simte nevoia să rabde de foame şi frig ca să se plătească o datorie externă pe care nu el o făcuse.

Acum însă, stau şi eu şi mă întreb: dar pe americanul de rând, pe John Doe, conaţionalul învăţătorului nostru Nicky Tămbălău, l-a întrebat cineva dacă vrea să plătească din banii lui iahturile, avioanele personale, insulele private şi chiolhanurile înalţilor responsabili ai unor firme cu mare prestigiu pe Wall Street? Nu l-a întrebat nimeni, dar acum John Doe plăteşte, deoarece aşa vor preşedintele, guvernul şi congresul SUA, argumentând că altfel „se duce dracului giudeţul”. Bine, dar cine sunt vinovaţii pentru cârdăşia enormă, pentru teribila reţea de complicităţi care a făcut posibilă megafrauda? Câţi inşi au fost arestaţi şi anchetaţi, câte conduceri destituite, câte bănci, fonduri, societăţi de asigurare, mari agenţii de rating au fost luate la bani mărunţi pentru gaura monstruoasă dată lumii întregi sub masca „dinamismului” capitalist al Americii? Tot atâţia câţi corupţi la nivel înalt au fost judecaţi şi condamnaţi în România.

Şi uite aşa, ca în comunism, în capitalismul triumfător se reproduce esenţa mecanismului dictatorial: alocarea discre­ţionară a resurselor. Prin jaf la nivel naţional şi mondial din avutul obştesc. Când fugeai în Occident pe vremuri, se spunea că „ai ales libertatea”. Acum descoperim că acolo eşti liber să ţi se confişte economiile unei vieţi de muncă de către privaţi cu mâna statului. 413.000 de euro a costat bairamul de la Los Angeles al superstaffului AIG Life, organizat de bucurie că statul le-a pompat în găoazele negre 80 de miliarde de dolari. Directorii de la marea bancă britanică Northern Rock, salvată de la faliment cu banii contribuabililor, refuză acum să renunţe la primele de ordinul sutelor de mii de euro. Şi nu sunt singurii. Cum a zis şi dl. Gigi Becali: noi, bogaţii, n-avem nicio treabă cu criza.

N-am de gând să pun acum în discuţie superioritatea materială a capitalismului – în ciuda pesticidelor cu care sunt umflate peste 50% din fructele şi legumele pe care le importăm din Vest, în ciuda sistemului ucigător de asigurări de sănătate din SUA dojenitorului Taubman – dar, dacă îmi mai vorbeşte cineva de superioritatea lui morală, îl bag acolo unde l-aş trimite pe ES Nicholas Taubman în următoarea sa misiune.

Imi place mult, chiar foarte mult acest pasaj din Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi. Merita citit…

“- O iubire e mai curand un proces de autosugestie… Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti greu, la inceput, sa-ti placa femeia fara de care mai tarziu nu mai poti trai.  Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-a jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si cu vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj.  Si treptat iti trebuie prezenta ei zilnica.  Inabusi in tine mugurii oricaror alte prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surasul ei.

Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la inceput, patologic pe urma.
Iti construesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea,  iti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile de viitor pana la moarte sunt facute pentru doi insi. A plecat de acasa si esti ingrijorat sa nu i se intample ceva… te strapunge ca un stilet orice aluzie despre ea si esti nebun de fericire cand, dupa greutati materiale si umilinte uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care sa o uimeasca de placere. Ei bine, intr-o zi vine femeia aceata si-ti spune ca toate astea trebuie sa inceteze pana maine la ora 11:35 cand pleaca la gara.”
Stefan Ghiorghidiu.

La protest astazi in fata Prefecturii Brasov trecatorii au vazut niste tineri in halate albe cu  pancarte scrise cu bun simt si care protestau tacut. Pacat ca nu s-au vazut si 6 ani de studii, zile intregi de alergatura si stres,  multe zeci de nopti albe si gandul din mintile lor ca doar 28 dintre ei vor putea avea un post de medic. Si cand spun post de medic nu spun ca fiecare din cei 28 vor avea specialitatea care de mult si-au dorit-o.

Am fost printre ei si i-am sustinut. Dupa mine a fost o manifestare reusita dar reusita se masoara in impactul asupra celorlalti si prin schimbarile pe care le-a facut.  Deja s-a hotarat ca (mai mult…)